Eu

Scriitor. Creativ. Ghicitor în solzi de păstrăv.

Cărțile mele __________ Youtube.

Contact: vladbpopa@gmail.com

Aveam un milion de bube pe obrajii roșii foc de la cât mă scărpinasem, dăruite de alergia mea din copilărie la căpșuni, era prima oară când vorbeam la microfon și cei o sută două, câți or fi fost, de spectatori mi se păreau o adunătură de canibali flămânzi.

Mi-am zis poezia cu ochii în jos, cu vocea ușor tremurată, și n-am respirat plin decât când au început aplauzele. O colegă mi-a șoptit, cu oarecare admirație, că nu-i vine să creadă că versurile sunt scrise de mine. Era ceva cu lupi, stâncă, lună – clasicism de clasa a patra, ce să-i faci.

La liceu, am avut seria Demonicele, tot poezie, tot clasicism tragic de adolescent neînțeles și rebel. Foarte apreciate la un cenaclu literar de câteva muște și, din nou, simt un tipar, de vreo două-trei colege.

Câțiva ani mai târziu, la examenul de criminologie, luam zece pe un subiect pe care nu apucasem să-l citesc, povestind despre cum s-a rezolvat un caz de tâlhărie cu ajutorul mirosului specific emanat de floarea cadavru la o expoziție botanică; un fel de Agatha Christie în mizerie, compus pe loc, dintr-o știre despre o plantă care înflorește o dată la nu știu câți ani.

După facultate, în timp ce mă pregăteam pentru admiterea la magistratură, mă roagă Gabi, câștigătorul uneia dintre primele ediții ale concursului de scenarii HBO, să scriem un film împreună. Recunosc, fără prea multă tragere de inimă, cine naiba să ne bage pe noi în seamă, am scris cu el o nebunie de comedie de acțiune.

Același scenariu, după ce îmi dădusem demisia de la Institutul Național de Magistratură, spre marea dezamăgire a familiei, care îmi puse robă de judecător de când eram în scutece, ne-a dus pe mine și pe Gabi în divizia de dezvoltare scenarii pentru cinematografie a MediaPro-ului. Mai mult, era cât pe ce să se transforme în film, finanțarea fiindu-ne suflată la doar cinci puncte – baremul puncta calitatea scenariului, dar și experiența regizorului și aici, din păcate, nu putea nici dracu să-l bată pe Nicolaescu, iar noi nu l-am avut nici pe el, nici alt monstru sacru. Na, pierderea spectatorilor.

În paralel cu scenaristica, am scris și câteva texte la liber pe internetul cel mare, discutate, citate, furate, premiate, atacate, cam tot ce trebuie să se întâmple când cuvintele unuia nu te lasă indiferent.

După ce s-a dus tata, m-am întors în Bucovina, chiar în toiul crizei financiare mondiale, unde scrisul… hai să spunem că aveam cam tot atâtea opțiuni cât un astronaut cu rău de înălțime. Cum nu-mi foloseam computerele doar la întins cuvinte și nici cu fotografia nu stau rău, am supraviețuit schimbării, dar seara, seara tot la scris mă întorceam, ca molia la flacără. Când am aterizat într-o discuție online despre un proiect abia pornit al unei edituri timișorene, eram pregătit cu două manuscrise neterminate, dar destul de promițătoare încât să-mi aducă o întâlnire față în față.

Cum a mers? Păi, aniversez cu drag un deceniu de la publicarea ”Povestiri de sub papuc”, un deceniu de când profesia la care visam când citeam ascuns sub plapumă, că nu mă lăsau ai mei să stau prea târziu în zilele de școală, mi-a devenit oficial meserie cu acte în regulă.

În timpul ăsta am scris, din orgoliul lui ”sunt în stare să scriu bine orice” și pentru că, fiind la început, editura avea nevoie de variație, cam de toate: umor, basm, rețetar, science fiction, fantasy, parenting, mai lipsește o carte de dragoste și una de poezie și acopăr mai toate gusturile. Stați liniștiți nu mă apuc de romantisme, ci lucrez la continuările cărților bine primite de cititori, că-i păcat să-i stârnesc și să-i las așa, în coadă de pește.

Mi-e greu să cred că s-au dus zece ani de scris, dar apoi mă uit la firele de păr alb de pe la tâmple, la fiică-mea care mi-ajunge până la bărbie și la cu câtă milă mă privește nevastă-mea când abia îmi târăsc picioarele după ceva mișcare sportivă, și-mi dau seama că alunecăm pe toboganul vârstei cu o viteză mult, mult mai mare decât ne-am dori.

Așa e viața, iar singurul lucru pe care-l putem face e să nu ne concentrăm pe cât de iute ne cheamă bătrânețea ci pe ce adunăm în suflet în drum spre ea. La mine-i plin cu dragostea fetelor, cu bucuria scrisului și cu nimicuri care mă fac să zâmbesc zilnic, o glumă între prieteni, un baschet/tenis/volei reușit pentru un semi-moș ca mine, un pescuit, un pom plantat de noi cu rod bogat – nu-i nevoie să-ți pice raiul sau numerele de la loto în cap ca să-ți fie zilele senine.

De scris voi scrie cât va fi cine să mă citească și poate puțin și după aia.