Acoperiți-vă urechile!

Eu, vară-mea c-un an mai mică decât mine și bunica, toți cu palmele împinse cu putere peste urechi, stăteam în cerc cu ochi mari și pielea de găină, într-un ritual greu de priceput, repetat o dată pe an în preajma crăciunului în camera de oaspeți, cea mai depărtată de spatele casei.

Degeaba, nici pereții groși de cărămidă, nici vocea bunicii, nici palmele lipite disperat de cranțul urechilor nu opreau țipetele aduse de aerul dimineții din grădină.

Nu, Vlăduț, anul ăsta vii să mă ajuți.

Șase ani aveam când am lăsat ritualul urechilor înfundate doar bunicii și verișoarei și-am ieșit cu bunicu afară. Cuțitele de pe cele două mese lipite erau aproape cât mine de lungi, luceau a proaspăt ascuțit și-mi spuneau limpede că e treabă de bărbați. Ne aștepta vecinul și-un bărbat rotofei, roșu în obraz, plin de importanță și sfaturi, pe care aveam să-l văd multă vreme de-atunci încolo adunând respectul celorlalți, ca un războinic viking distins în nenumărate bătălii. Era omul chemat să-l răpună pe Ghiță, odată ce-am înțeles asta și eu m-am uitat la el ca la un ninja în vestă de lână.

A urmat descoperirea unei taine trecută sute de ani de la bunic la nepot, fără alte schimbări decat mânerul cuțitelor, apariția cutiei de chibrite ori a degetarelor de țuică. Fiecare lucru cu rost și fiecare mișcare cu măsură într-o ordine clădită să se piardă cât mai puțin. Sângele strâns în ulcică pentru sângerete, mațele spălate și frecate strașnic cu făină pentru cârnați, stomacul curățat pentru tobă, copitele pentru piftie, slănina pentru afumat sau jumări, șoricul netezit cu sare, rulat strâns și păstrat la rece, fiecare bucățică de carne aleasă cu grijă pentru mâncarea ce i se potrivea cel mai bine.

Unui copil, să aibă pentru prima oară voie la treabă de oameni mari îi aduce o bucurie neașteptată, iar unui băiat, intrarea în mijlocul unui meșteșug atât de bărbătesc, îi umflă pieptul c-o mândrie uriașă. Niciodată friptura rumenită pe plită n-a fost mai gustoasă – cumva ajutorul dat de mine, cât de pricăjit a fost, i-a dat o aromă și-o dulceață irepetabilă.

Anii au trecut și rolul meu a crescut de la turnat apă caldă pe mâini oricui cere la dat cu peria de sârmă pe șoriciul ars de focul paielor, la mărunțit bucățile pentru cârnați, la despicat slănina de pe spate până la tranșat porcul după rânduială, de la egal la egal cu bunicul. În tot timpul ăsta nu mi-a căzut greu țâșneala de sânge gros, aburul proaspăt al cărnii, mirosul de pârleală și nici măcar putoarea stomacului, dar țipetele animalului tras din coteț și priponit pe loc cât să-i poată da ninjacul lovitura de liniștire … alea nu mi s-au așezat bine nici prima oară, nici după aia.

Și pentru bunicu era la fel, ba chiar partea asta părea urâtă până și de expertul de serviciu, lucru care împingea de multe ori la grabă. Odată, când am nimerit ca scroafa să fie o soprană în toată regula, de tremura geamurile vecinilor cu guițatul ei îngrozit, profesionistul a înfipt cuțitul atât de iute c-a trecut pe lângă arteră. Ne-am dat seama de asta zece minute mai târziu când, învelită în paie arzânde, scroafa a luat-o cu ultimele puteri la galop și era cât pe ce să dea foc la toată grădina. C-a fost vina cuțitului tocit, cum a zis el, c-a fost vina nasului prea roșu de țuică, cum i-a zis bunicu, cine să știe?

Au mai trecut niște ani și Uniunea Europeană s-a gândit să dea lege special pentru asta, băgându-se cu picioarele peste tradiția noastră seculară, aia trecută din bunic în nepot. Ce să facem? Să-i asomăm. Ce-i aia? Eh, prostii europene. Ne spun ăștia cum să tăiem noi porcul, habar n-au despre ce vorbesc, pe mine m-a învățat tataia… auzi, TATAIA! Ne-am revoltat, am scuipat pe ea lege, am înjurat cu poftă, am făcut mișto și-apoi am luat-o de la capăt cu revolta.

Bunicul era dus de mult ultima oară când am fost la tăiat porcul. Vecinul, porcarul, unchiu, la fel… timpul îi înghite pe toți până la urmă și ni-i lasă doar în suflet, c-acolo nu-i poate ajunge. A venit un porcar tânăr, fără roșeață pe nas și parcă mai puțin impunător decât știam eu că trebuie să intre CelCeTaie în curte.

Omul ăsta, fără să tragă o singură dușcă de curaj, fără să respire adânc și important și fără să treacă cuțitoiul dintr-o mână în alta ca să-i facă balansul pentru lovitura perfectă, a gâdilat un pic porcul sub bărbie și buf, un pocnet înfundat. Fără tras, împins, gâtuit, legat, ținut jos, tăbărât deasupra și fără țipetele acelea groaznice.

Am semi-zâmbit cu gura căscată. Adică tot puhoiul ăla de revoltă și înjurături a fost ca să nu pierdem urlete de groază, chin pentru noi și animal? Toată fierberea aia naționalistă și superioară ca să ne putem trimite copii în odaia cea bună cu mâinile pe urechi? Toate miștourile despre slăbiciunea nebărbătească a vesticilor doar ca să facem agonia animalului pe care l-am hrănit mai lungă și mai dureroasă?

Câteodată suntem atât de înțepeniți în vechi, ne convingem atât de încăpățânat că nu există fel mai bun de-a face lucrurile decât cel știut de noi și ne închinăm atât de mult la tradiție că închidem ochii în fața celor mai de bun simț schimbări.

Noroc că ne mai și trezim, c-altfel nici măcar roata n-ar fi rotundă.