S-au înmulțit așa de tare excepționalii că nu pot să ies din casă un sfert de oră fără să dau peste vreunul. De fiecare dată când o fac, mă minunez aproape religios de felul în care plutesc pe deasupra tuturor, fără nicio grijă că plutirea lor face ferfeniță nervii celor mai puțin speciali dintre noi. Atât de tare mă fascinează vârfurile astea ale umanității c-o să le dedic o serie întreagă, fără să supăr vreunul dintre ei, că Bă, Excepționalule! e departe de-a fi ofensator, chiar și mârâit printre dinți.
Încep cu cel mai nevinovat dintre toți, cel pe care rareori mă supăr, dar de care mă mir tot timpul: zebrofilul. Știu la ce vă duce imediat mintea, dar nu, la români înamoratul de zebre nu este foarte întâlnit, din lipsă de… mamiferul dungat în cauză. Vorbesc de cealaltă zebră, sau cum i se mai zice trecerii de pietoni.
Ce-l face pe zebrofil ca, dacă are de așteptat ceva sau pe cineva, să o facă chiar în fața trecerii de pietoni este un mister total. De ce din tot trotuarul ăla să alegi chiar locul rezervat celor care au de trecut, nu de stat?
Multă vreme am crezut că zebrofilul este un polițist de la rutieră sub acoperire, hotărât să agațe câteva permise, călcând pe trecere exact când vreun șofer pare că n-are de gând să oprească. M-a condus spre concluzia asta autoritatea ușor încruntată cu care zebrofilul îmi făcea semn să trec după ce opream și mă uitam la el așteptându-l să treacă – fix același semnal pe care ți-l face un polițist când încurci aiurea traficul.
Nu, nu e organul legii, c-am dat și peste versiuni lipsite de limbajul mâinilor când te uiți la ei întrebător prin parbriz. Cel care se întoarce pe călcâie, ca și cum ar fi vrut să traverseze dar chiar atunci a primit semnal c-a uitat fierul de călcat în priză, și face un cerc larg, cu pași mărunți, până ajunge tot în buza trecerii, ideal după ce tu ai plecat deja. Cel care-și verifică brusc telefonul, de parcă pe ecran trebuie să-i vină comanda de trecut strada dar s-a stricat 5G-ul și uite că nu mai vine.
Cel mai rar, că l-am întâlnit o singură dată, un fel de zebrofil pe cale de dispariție este cel care, sunteți pregătiți?, când oprești mașina pentru el, traversează. Păi cum, ce fel de zebrofil e ăsta? Rar, abia v-am spus. Era un domn, ușor cărunt, dar încă sprinten, cred că nu luase decât vreo două pensii. Frânez, mă uit la el, el la mine, parcă atunci observă pentru prima dată dungile albe de pe șosea, ochii i se lărgesc a surpriză și, un pic nesigur, face primul pas. Apoi, de parcă totuși n-ar fi prima dată când trece strada, își găsește cadența.
Zâmbeam când am pornit mașina și curiozitatea m-a făcut s-o las moale și să mă uit în retrovizoare. Da, domnul a trecut imediat înapoi. Ex…ce…pțio…nal.
PS. Scurtă explicație pentru imaginea care pare să nu aibă nicio legătură cu problema – postările sub sigla singur cuc vor fi texte care nu se iau un serios, cu genul de umor la care de multe ori râd doar eu, singur cuc.