Stai să vezi ce surpriză le fac fetelor, că de când visează soția lanuri mov și copilul plimbări mai lungi de cinci minute până în parc… pfuuu, zâmbea inima-n mine numai când îmi imaginam bucuria din cei patru ochișori la contactul vizual cu câmpul de lavandă.
În creierii munților n-avem noi lavande d-astea și nevastă-mea mi-a tot spus că i-ar plăcea să se plimbe și ea printr-unul, așa că, ce-mi sunt trei ore de condus pentru un moft frumos, mai ales la ce an am avut până acum.
Atâta muncă, scris, studii, examene, accidentări, operații pentru accidentări, recuperări încă în curs, am adunat împreună în lunile astea că parcă n-am apucat să respirăm liniștiți absolut deloc – nici măcar o singură partidă de pescuit, o singură plimbare pe munte, o singură evadare n-am avut. Și vorbesc de doișpe ore, nu de plecat cu zilele pe undeva, la asta nici n-am avut curajul să visăm.
Până și tradiția noastră, de pozat fetele an de an de ziua soției, a întârziat nepermis, așa că planul e perfect. Le zic că mergem la poze, la întâmplare, până găsim o lumină bună și-un decor potrivit, dar de fapt ținta e Lavanda Hărmănești. Salvez în Waze, sub numele de cod Balta Nela, stau cu ochii pe prognoză ca uliu pe hamster, pregătim două-trei hăinuțe potrivite, scot de sub patru degete de praf sculele foto, vine ziua zero și plecăm.
Prima oprire, Moara Dracului. Pârâiașul ăsta, care rupe o stâncă în două, e un loc plin de amintirile tinereții la care ne întoarcem cu drag întotdeauna. Îl găsim la fel de frumos pe cum îl știam, un pic subțiat de secetă, facem poze, îi ascultăm susurul, hrănim păstrăviori sălbatici cu viespi tot sălbatice, furtuna se-adună deasupra noastră și tunetele prind ecou în albia pietroasă. Plecăm chiar când începe să picure. Hmmmm, deja ce memorasem eu despre vreme se cam contrazicea cu cerul olecuță negru.
Mai mergem o oră, printr-un ropot și-o ploaie cu clăbuci, ieșim din munți în dealuri și reușim să întrecem furtuna la țanc pentru o lumină excelentă și niște iarbă înaltă și aurie pe marginea drumului, ușor clătinată de vânt. Ielele mele își iau iile lor pe ele și ies câteva tablouri de pus pe perete. Le strâng repejor și, ca veritabilul pirat care-am fost dintotdeauna în sinea mea, m-avânt din nou în furtună.
Soția, foarte mulțumită deja de plimbare și oarecum indispusă de norii puși pe ceartă ce acoperiseră tot orizontul, începe să șoptească vorbe de întoarcere. Pe care eu mă fac că nu le aud din cauza tunetelor. După încă vreo juma de oră și câteva cascade pe șosea, nu mai sunt șoapte ci mârâituri de-a dreptul – ce nenorocită de baltă merită efortul ăsta?
Caută balta Nela pe net și-i dă cu virgulă, c-așa ceva nu se există prin apropiere. Colac peste pupăză, înainte de Pașcani lovește crunt al treilea inamic, pe lângă furtună și iritarea crescândă a soției, Foamea cu f mare. E aia de nu se poate potoli cu crănțănelele din mașină și urlă-n stomac după mâncare caldă.
Furtuna lăsase semne și pe-aici, crenguțe, frunze, șiroaie și bălți, dar norii se despărțiseră deja și făcuseră loc unui cer cu nuanțe de roz și portocale, de striga sufletul de fotograf din mine că-i perfect pentru ședința foto din lavandă. Ca un adevărat stâlp al familiei ce mă aflu, pun foamea fetelor pe pauză, că uite, mai avem doar un sfert de oră. Ajungem pe nișe ulițe pustii, eu zâmbesc în barbă gândindu-mă la ce fețe o să facă fomistele din mașină la vederea destinației, stegulețul de pe aplicație mă anunță că mai am câteva sute de metri și… și…
Acolo unde Waze-le îmi spunea c-am ajuns dau peste un indicator mare ”Lavandă” spre stânga. Grozav, îmi strică surpriza, că ochi de vulturi nevastă-mea se prinde imediat, chiar dacă trăsesem violent de volan ca să nu-l observe, dar merge și așa… sau nu… intru val-vârtej pe ogor, pe-un drum pavat cu lut peste mâl peste pământul patriei și cu un mic râuleț care se formase spontan pe mijloc. Mașina începe să danseze valsul porumbului, cu care, pescari fiind, ne-am întâlnit de multe ori și cam știm cum se termină – de obicei, c-un tractor care să te scoată din mocirlă și două buzunare complet goale, că e genul cel mai scump de tracțiune posibil.
Nu, piratul din mine nu renunță. Merg câteva sute de metri, alunecos ca un șarpe dat cu cremă de protecție solară, și dau peste încă un indicator. Din păcate ăsta ne punea să coborâm spre stânga, ceea ce ar fi însemnat, dacă nu o oprire bruscă în lanul cu porumb, măcar o pantă imposibil de urcat la întoarcere.
Cristina iese din mașină, mai amenințătoare decât toate furtunile prin care trecusem, și cercetează câmpul cu privirea unui, nu, de data asta nu vultur, dragon de-a dreptul. După ce-și trece sandalele printr-o cură serioasă de noroi terapeutic, ceea ce nu pare să-i domolească fulgere din priviri mai deloc, mă anunță că nu se vede nicio lavandă, deci nu putem s-o luăm pe jos și nici cu mașina nu mai putem înainta. Și uite ce mi-ai făcut cu sandalele.
Intru pe pagina de FB a destinației, să văd dacă am altă rută și văd, postată cu juma de oră înainte, o informație ucigătoare de speranțe – nu se mai poate ajunge, drumul este impracticabil. Cum zic pirații bătrâni – fuck.
Reușesc să întorc și să scot mașina de-acolo, oferindu-i aceeași cură pe care-o primiseră încălțările soției și oprim să mâncăm, pentru siguranța fizică a șoferului, care cu genunchiul său încă în recuperare nu poate fugi de pericol nici măcar cât să întreacă un melc octogenar.
Uite așa nu mi-am dus eu fetele la lavandă. Acu, cugetând la mișto-ul făcut în cele trei ore de la întors, în ziua de după, azi și-n anii care vor urma, despre cum le-am scos la o pizza și-un noroi tocmai în Pașcani, îmi dau seama că i-am făcut Cristinei un cadou și mai și decât niște simple fire mov și-un miros parfumat – o poveste cu care să-și înțepe bărbatul câte zile oi mai avea.