Scriu rândurile astea în timp ce în Dorna domnul Covidu a prins aripi și mucește-n dreapta și stânga, inclusiv printre prieteni și cunoscuți. Realist vorbind, nu cred că vom avea norocul ca familie să nu-l prindem, sper însă să fie o formă fără complicații majore.
Cu toată introducerea asta mohorâtă, mesajul mi-e optimist. Faptul că aparent suntem la câteva luni de revenirea la normal, datorită imunității naturale, vaccinării sau combinației dintre cele două, mă face să-mi întorc privirea spre cât de mult avem de învățat de la 2020, atât personal cât și la nivel de autoritate.
Nu vorbesc despre cum să stochezi drojdia-n dulap pe timp de pandemie, ci despre lucruri care ne-ar ajuta societatea să crească și-n vreme de huzur. Pentru mine, lecțiile au venit cam așa:
Nu sunt reprezentativ.
Ne lipsește, uneori cu desăvârșire, abilitatea de a ne încadra corect în peisaj. Eu lucrez de-acasă de cinci ani și pentru mine nu s-a schimbat nimic, absolut nimic. Ținând cont de asta, e normal să aștept și să susțin măsuri ultra-restrictive? Câte meserii se pot face de acasă? Dintre cele care se pot, câți au condiții optime pentru asta?
5%, 10% din tot poporul?
Mă gândesc la asta înainte să condamn pozițiile anti-oprit circuitul economic și înțeleg că nu sunt reprezentativ, ba dimpotrivă, parte dintr-o minoritate. Bine, asta nu are legătură cu cretinismul nerespectării unor măsuri deja luate, făcându-le complet inutile pe ideea – hai să ne chinuim, da’ măcar să fie și degeaba.
Să nu te pui deloc în pielea celuilalt este o caracteristică generală a societății actuale, dar la români e la un nivel foarte ridicat și se vede peste tot în cotidian, aducând o permanentă stare de frustrare și de nervi pentru toți. Suntem încurajați să ne doară-n posterior de celălalt, consecințele fiind rare spre deloc.
Că-i vorba de parcatul ”doar cinci minute, ce dacă blochez patru mașini ca să nu fac eu cinci pași în plus”, de trecut cu streașina la vecin, de cerut drepturi fără niciun merit doar pentru că ai pe cineva și se poate, de împins copilul în fața altuia nu pe merit ci doar că pe ăla n-are cine să-l împingă, de ignorat probleme pe care ești plătit să le rezolvi doar pentru că n-are ce să-ți facă omul ăla, de la nepurtat mască în magazin că tu ești dac liber dar nu te gândești cum îl faci să se simtă pe ăla spre care ai tușit și are bunica acasă… toate astea sunt manifestările unui dezinteres total față de celălalt.
PS. Am fost singurii părinți din clasă care au votat pentru școala online. Știam că Ioana are toate condițiile ca să nu piardă absolut nimic – computer și internet brici, învățătoare brici, atenție și interes brici, părinte acasă în caz că-i nevoie de intervenție la scule. Am avut dreptate, nu pierde nimic.
Ni s-a propus varianta transmisiei cu o cameră web a lecției, cu alte cuvinte instalarea unei camere și a unei platforme doar pentru copilul nostru, cu mențiunea că va fi greu să-i fie dată foarte multă atenție. Avem vreo contribuție specială la școală? Plătim pentru un pachet școlar de tratament preferențial? Am semnat vreun contract cu sistemul de învățământ public prin care să ni se garanteze școlarizarea copilului fix cum ne duce pe noi capul? Nu.
Dacă mai erau câțiva părinți în situația noastră, interesul devenea public, așa era cum nu se poate mai particular, iar noi nu aveam vreun drept special. Ioana a mers la școală, fără vreo supărare din partea noastră, spre bucuria ei.
Am dreptul să fac asta? Am dreptul să cer asta? Am dreptul să aștept asta? Încalc dreptul, proprietatea, normalitatea cuiva?
Cât de tare s-ar schimba fața românului pe stradă, dacă întrebările astea ar deveni parte din comportamentul nostru zilnic.