Nu găsești nume mai umil pentru un pârâu ca Valea Seacă. Seacă: lipsit de apă, uscată, în care nu se află nimic, goală, deșert. Câtă batjocură trebuie să adune bietul pârâiaș cu așa nume, ce ironic trebuie să se uite la el râul care-l primește…
Noroc c-au căzut sub drujbe pădurile de deasupra, și-acum fiecare ploaie de vară îl ajută se se înfoaie grozav și să-și spele rușinea strânsă ani de-a rândul. Strânge în vâltoare bolovani, nămol, izmene și gunoaie de tot felul, garduri, mașini, bucăți de mal și le duce la vale până nu mai are loc să treacă pe sub poduri.Încă, dacă-i ploaia destul de darnică, iese cu totul din albie și năvălește prin curți și grădini, prăpădind în câteva minute agoniseala de-o viață a celor ce i-au dat un nume atât de nepotrivit.
Chiar miercurea trecută s-a întâmplat o grozăvie din asta, de-a ajuns valea SEACĂ până la ferestrele soacră-mii, i-a rupt gardurile din față, pe unde-a intrat tăvălugul și gardurile din spatele grădinii, pe unde-a ieșit năvala mocirloasă, lăsându-i în curte nămol până la gât, pești, lipitori, găini, gâște și alte chestii mai puțin naturale: table de coteț, pereți de seră, cauciucuri de mașină( am numărat vreo zece), pet-uri și-o grămadă de crăci, crengi și crenguțe.
Trei-patru case mai la deal, în aceeași apă până la brâu, înconjurat de bușteni și stricăciune, un vecin către celălalt:
”Nicule! Niculeeeeee!”
Într-o pelerină galbenă, făcându-și loc printre gunoaie, Nicu și-a ridicat o privire amărâtă spre strigător.
”Niculeeee, ai vrut lemne? Na, că ne-o adus lemne”, vocea i se schimbă într-un râs domol și din amărala vecinului se ivește un zâmbet.
Acolo, între cei doi vecini inundați de un pârâu cu nume sec, văd esența poporului ăsta: hazul de necaz.E cel mai mare ajutor și cea mai puternică piedică a românului. De secole ne-ajută să trecem peste zile blestemate și de secole ne împiedică să spunem ajunge.
Dacă poți râde de el, parcă dracul nu e atât de negru și uite așa am ajuns să tolerăm și să ne obișnuim cu tot felul de Aghiuță, cu tot felul de mizerii spurcate.Așa am ajuns să povestim copiilor despre cum salcia rezistă mai bine la furtună decât stejarul, că se îndoaie până la pământ și lasă stihiile să alunece pe ea. Că salcia se ploconește zâmbind vântului și-așa ajunge să-și trăiască liniștită bătrânețile.
Stau și mă întreb dacă o viață lungă de pupat vesel mocirlele sub vânturi e mai bună decât o viață de stat drept, fără zâmbet și haz, în furtună. Dacă nu-i mai bine să pocnești când îți vine timpul, după un trai cu crengile-n sus, decât să mături cu fruntea praful pentru o bătrânețe mai lungă.
Nicule, ai vrut lemne? Ne-o adus lemne…Ha. Ha. Merge și-așa.