Indieni, cauboi, vardiști, hoți, muschetari și prințese în primejdie, arși de soare, liberi cum numai copiii pot fi, rânjind de la o ureche la alta, mânați de foamea aia sănătoasă stârnită de vânt și joacă, săream chiuind războinic gardul bunicilor.

Atacul avea numai o țintă, singura care ținea și de foame și de sete, de felul unu, doi și desert: roșia coaptă de arșița verii fără alt ajutor, venită din semințe păstrate peste iarnă în înveliș de ziar pe raftul din mijloc al cămării.

Le culegeam pe pipăite, doar pe cele puțin moi, de se desprindeau fără luptă de pe vrej și le lăsam să alunece în poală, unde le înveleam pentru o clipă în tricou și le roteam de două ori fără să le strângem deloc – gata, erau curate.

Dacă se întâmpla să fie geamul de la bucătărie deschis și solnița aproape de pervaz, ne-ntindeam după ea, s-avem ce presăra peste, dacă nu, nu. Era prea mare întârzierea să ocolim casa și să intrăm pe ușă și-apoi, dacă ne ținea bunica de vorbă înăuntru?

Prima gură era întotdeauna prilej de râs, că măcar unuia îi picura zeama de pe bărbie pe piept, ba chiar, și nu de puține ori, se întâmpla să te lovească semințele roșiei vecinului de trib, trimise zburând de-o mușcătură prea pofticioasă.

Și gustul… dulce, acrișor, cărnos, zemos, proaspăt, răcoritor, minunăție ce-ți înțepa ușor buzele cu aciditate plăcută și-ți umplea gura de sărbătoare. Acolo, în grădina bunicilor, în mijlocul hoardei de împielițați fără o grijă pe lume, mă duce gândul de fiecare dată când mușc pentru prima oară în an dintr-o roșie neatinsă de grabă, cerințe de raft ori scurtături mercantile.

Nu vă grăbiți să strâmbați din nas la bijuteriile din poză, roșia se cheamă roșie doar la noi, la unii se cheamă galbenă iar la alții a-nceput verde ca brotacii de copac. Pentru fiecare inimă de bou a copilăriei noastre, crăpată-n piele de coaptă ce era, sunt zeci de roșii ciudate pentru noi, dar la fel de pline cu bucurie și gust pentru puști arși de soare de pe tot pământul ăsta lung și lat.

Să-mi ajungă pe masă, lângă roșia copilăriei mele de care voi fi legat până-n coșciug și poate și după aia(că doar raiul fără roșii n-ar fi rai), a fost curată desfătare și prilej de amintiri peste care începuse să se cearnă praful uitării.