Zilele trecute le-am petrecut la târgul de carte din Leipzig, unde editura Datagroup mi-a pus în raft Dracula’s Kitchen tradusă în germană. Însă nu despre cartea mea vreau să vorbesc, ci despre cum mi-a schimbat radical experiența de acolo părerea despre piața românească.

Până acum aveam impresia că românii nu cumpără carte(suntem cea mai mică piață de carte din UE) din cauza banilor. Sărăcia ne forțează să ne vedem de nevoile fizice și cotidiene și să le lăsăm pe cele spirituale deoparte. Așa poleiam situația, să-mi dea cât de cât onorabil pentru obrazul nației.

După ce în prima zi am stat în intersecție să treacă vreo duzină de autobuze ce intrau la târg, după ce am văzut mii și mii de elevi printre rafturi și toate astea într-o zi de joi, la prețul de 19 euro/adulți 16 euro/copii, după ce am văzut tineri cu trollerul de aeroport după ei(adică zburaseră pentru târgul de carte), ideea despre incultura forțată de sărăcie a început să tremure.

După încă două zile de observat sute de mii de nemți plătitori de bilet pentru privilegiul de a vedea cu ochii lor și cumpăra o selecție cât mai largă de cărți, s-a sfărâmat de tot. Diferența nu e de bani ci de educație și atitudine.

Germanul înțelege că cultura costă. La noi, probabil din perioada artiștilor poporului plătiți de stat, e răspândită ideea că produsul cultural, că-i carte, că-i teatru, că-i balet, ar trebui să fie ori foarte ieftin ori gratis: cumva publicul face o favoare artei consumând-o, n-ar mai trebui să dea și bani pentru asta.

Uitându-ne pe sondaje, vedem că 90% dintre români nu citesc nici măcar o carte la 2 luni. Uitându-ne în jur, vedem că populația nu-și permite să dea 20-30 de lei o dată la 2 luni pe o carte? Nu, nu vedem în niciun caz asta, vedem bere semințe, smartphoane, mâncat la mall, shawoarme, mașini, adică o grămadă de lucruri care nu sunt esențiale supraviețuirii.

Cartea și cultura în general e la noi pe ultimul loc al listei, nu din cauza lipsei de bani ci a faptului că nu ne interesează. Pune bilet de 10 lei la un târg de carte și-ai să vezi un val de indignare – ce bă, după ce că vin să vă văd cărțile mai vreți și taxă de intrare? Pune cărțile la 5 lei și procentul de 90% ar rămâne la fel.

Cauzele sunt multiple, de la listele de autori slabi băgați pe gât elevilor(în loc să-i atragi spre lectura cu texte pentru ei, le dai pomelnice de urât cu pasiune), la alianța dintre autori-edituri-critici-academie care promovează/premiază/laudă de decenii întregi pe considerente de cerc închis(de nu mai are nimeni încredere în ce spun ei despre o carte românească, impactul laudei unui critic de prim plan fiind zero la vânzări), la porțile închise în nas autorilor tineri și putem continua la nesfârșit.

Diferența de peisaj și diferența de mentalitate, nu cea de potență financiară, m-a lăsat cu un gust deosebit de amar. Nici nu cred că mai merită să urmăresc piața românească, deși am vrut întotdeauna să arăt că suntem câțiva autori care scriu la nivelul oricăruia de afară și că textele noastre sună chiar mai bine decât multe traduceri(și astea plătite prost), deși am vrut întotdeauna să simt că ridic piața de carte de la noi, cititor cu cititor.

Eu nu sunt artist al poporului, nu ridic în slăvi politruci, nu particip la ode și nu-mi aterizează contracte de jde milioane în mâini din care să păstrez ceva și să dau pe sub scenă ceva înapoi. Nu, eu scriu doar pentru cititor, iar dacă cititorul crede că munca mea ar trebui să fie pe gratis…

Ca să ai o literatură diversă, o cinematografie diversă, o scenă de teatru diversă, care să acopere toate gusturile, trebuie să ai un public numeros care să investească în asta. Nemții îl au, noi nu, iar banii nu-s problema principală ci educația.

 

PS. Voi trece probabil pe conținut video pentru piața noastră, vreau să spun în continuare povești, dar pentru mine e limpede ca apa de izvor că se citește prea puțin ca să îți poți baza meseria și viața pe publicul român.