”Îi bună zama, noro, da ia-n și-acoperă ceaunu cu măligă de-o mai faci…”

Vorbele străbunicului după ce lipăise pentru prima oară supă de găluște făcută de bunica. Crezuse despre găluștele alea galbene și moi de griș că sunt bucăți de mămăligă aruncate de bolborositul ceaunului drept în oala cu zeamă.

Bunica a dat molcom din cap și n-a lăsat nicio picătură de zeflemea să-i scape printre buze, că nu-i găsea nicio vină bărbatului ce umbrea toată masa cu spatele lui de taur. Dacă nu mai mâncase niciodată supă cu găluște, de un’ să știe?

Așa mi-a fost împărțită copilăria între trei feluri de bucate:

Mâncarea menită să te țină sprinten pe picioare, fără fandoseli, domneli, briz-brizuri, neschimbată și fără cel mai mic adaos de generații întregi. Gustul, păstrat de secole, îi venea din prospețimea și aroma celor zvârlite în oală, din răbdarea și curățenia gătelii, din apa de fântână, din focul de lemn, din plita groasă, din oala de lut ori din tigaia de fer, din răcoarea beciului și din credința așezată cu vârful degetelor într-o cruce deasupra bucatelor abia date la fierbinte.

Asta o țin minte de la străbunici, din casa cu cerdac clădită singură pe sprânceana dealului de unde vedea-i tot satul. Acum îi stă în loc o mânăstire, ridicată de fiul lor călugăr, un personaj ce-ar merita singur o carte.

Mâncarea ”domnoasă”, de la oraș, care trăgea multă sevă de la prima dar venea și din slovă de carte și din șueta doamnelor prietene, ba, Sfinte apără și păzește, folosea și gelatină la plic. În zilele de lucru ținea, ca și cealaltă, de foame, dar în cele de odihnă venea să întâmpine pofta de dulce a bunicului și nevoia de eleganță culinară a bunicii.

Asta o știu din cei șapte ani petrecuți în casa fără cerdac a bunicilor, pusă la o zvârlitură de băț de iazurile pline de crap de lângă târgul Fălticenilor, de-i zicea Sadoveanu locului ”Nada Florilor”.

Mâncarea ”ce Doamne iartă-mă îi dai băiatului să mănânce, că nimic din ce-i fac eu nu-i mai place”, dichisită până la ultima linguriță, plină de nou, de trucuri și de franțuzisme, așezată în farfurie ca o pictură, hrană și pentru gură și pentru ochi, deliciu și teatru în aceeași farfurie.

Asta o știu din blocul gri cu parcare-n față, răsărit de comuniști în valea Câmpulungului bucovinean, la câțiva pași de pădure, munte, ciuperci, afine, mure, păstrăvi și alte minuni sălbatice. E mâncarea mamei, pe care încă o mai prind de sărbători.

Mă uit în spate spre blidele acelea fermecate, legate de atâtea chipuri, de atâtea amintiri dragi și văd cum fiecare din ele spunea povestea bucătarului, a locului, a timpului, până și a meseanului ce urma să-l primească.

Despre șoapta asta tainică a bucatelor, despre ce bogăție de istorii îți dezvăluie prin și pe lângă gust, este ”Miez și Suflet”.

O să fie rodul a doi, poate trei, ani de scris, fotografiat, cules și gătit, timp în care nu o să aștern doar buchiile cărții ci și povestea muncii din spatele ei: cum e să cerni cuvinte și imagini pentru cea mai frumoasă carte despre mâncare tipărită vreodată.

Cea mai frumoasă? Păi… de ce să nu țintesc sus?

De 2-3 ori pe lună, neapărat într-o sâmbătă dimineața, trimit cititorilor o scrisoare ca-ntre prieteni cu câte o povestioară/amănunt/imagine ținute doar pentru ei, nepublicate pe blog. Dacă vrei s-o citești la cafeaua de-nceput de weekend, abonează-te: