Caut un mesteacăn să-l fac să plângă, la aproape zece ani de când i-am gustat prima dată lacrimile unuia.

Sunt zile atât de încărcate cu mersul lumii, zile care ne-au dat așa sfinți, credințe, rosturi încât n-ai voie să le coci pâine decât cu apă neîncepută, nespurcată de buze păcătoase. O iei de la gura izvorului, o strângi de pe frunzele cele mai late în zorii zilei sau, dacă vrei să aibă gustul primăverii, din plânsetul unui mesteacăn.

Vlăduț, așa prospețime și curățenie cum are seva de mesteacăn când dă colțul ierbii… așa vigoare îți dă și parcă îți face sufletul mai ușor… 

Îi văd albul pătat printre brazi și încep să urc cu greu, că pământul e umed și alunecos de la zăpada abia topită. Cad de câteva ori în genunchi, adun și câteva zgârieturi, dar până la urmă ajung la mesteacăn, aproape de vârful povârnișului.

Nu-mi place să-l împung cu plastic, soluția comodă a timpurilor moderne, așa că în loc de pai de băut sucul am un fluier subțire de lemn, cioplit chiar pentru asta. Îmi scot briceagul, atac scurt, mișelește, nici nu știe ce l-a lovit.

Din crestătură încep să-i picure lacrimi de durere.

E bătrân tare și totuși sunt primul mișel care-l face să plângă, probabil până acum l-a ferit muntele de alții ca mine. Înfig fluierul în rană, culeg rășină de la un molid vecin, bandajez tăietura în jurul bețigașului gol, trec o sfoară pe după trunchi și leg un ulcior de lemn cu gură largă, unde-i cad acum, unul câte unul, stropii de durere.

Mă întind pe un arțar căzut, acoperit de mușchi și frunze și-aștept liniștit, legănat de cântecul pădurii și fuga norilor, să se umple ulciorul. După un ceas, acopăr bine crestătura cu rășină, să nu intre furnici ori boală și să se vindece iute, strâng bine prada la piept și-o iau spre plita deja fierbinte care mă așteaptă să întind pe ea turte din sevă de primăvară.

Pentru cine se întreabă, gustul lacrimilor de mesteacăn nu e departe de-un ceai sărac, din iarbă de câmp, lăsat să se răcorească. Ce se leagă însă de gustul ăsta, întinerirea anului, meșteșugul prădatului chiar la timpul potrivit, vorbele trecute din generație în generație despre puritatea plânsului și setea sufletului, îi dă o putere și-un farmec aparte, ținând viu un obicei până la urmă barbar.