Nu pot să-mi explic de ce mamele nu au nicio problemă cu asta. E un miracol cum ele sunt întotdeauna pregătite pentru cumplita teroare, indiferent cât de delicate, prețioase, prințesite și sensibile erau înainte de naștere.

La noi, tații, e exact invers. Natura pur și simplu nu ne-a construit pentru așa ceva. Cine știe de câte ori au schimbat pamperșii istoria, frângând spiritul bărbaților și înăbușindu-le visurile în fașă?

Și la mine a venit, după multe multe luni de fericită evadare, groaznicul moment de singur acasă cu pampersul plin. Nu al meu, măi, al copilului!

Offfffff! O văzusem cum se frichinea și se întorcea și se maimuțărea și dădea din mâini, din picioare și din fund, de fiecare dată când o schimba maică-sa, de-i scotea peri albi. Mă și vedeam vopsit din cap până-n tălpi cu… cu…

Și mirosul, pe toți zeii, mirosul!!! Lăcrima vulturul în nori, înverzeau nisipurile Saharei, mi se topea părul din nas și asta înainte să desfac nenorocirea. Cum? Cum să mă descurc când simțeam că îmi urcă tot stomacul în gât numai gândindu-mă la ce grozăvie bolborosește sulfuros sub pampers?

Nu mai era timp nici de întrebări, nici de îndoieli, venise vremea acțiunii. Ca vântul de iute mi-am consumat un sfert de sticlă de parfum pe două șervețele și ca gândul de repede mi le-am înfipt în nări, câte unul pentru fiecare, cât de adânc am putut, de-am simțit gâdilături pe creier.

Acu nu știu dacă e numai parfumul meu sau așa-s toate, dar ustură. Ustură de nu-i adevărat, ceea ce ar fi fost neplăcut în mod normal dar așa a fost bonus – clar nasul era scos din uz și nu mai putea transmite cumplita putoare.

Mi-am pus și-un cârlig de rufe peste că, slavă Domnului, pe nasul meu e loc suficient și să usuci haine, ca să fiu sigur că-i sigilat. Pe mâini mi-am tras niște mănuși galbene de cauciuc, până la cot și-n rest m-am acoperit în vesta mea de pescuit pe ploaie, cu gluga trasă.

Lângă copil am pus trei pungi de hârtie, din alea de se dau în avion oamenilor cu rău de zbor și stomac sensibil la înălțime. N-aș fi vrut să trebuiască s-o spăl și de pastele abia înghițite înainte de catastrofalul eveniment. Cine te-a pus, mă, să mănânci? Cine?

”Gândac, e gata tati să te schimbe. Vezi c-o să dureze mai mult ca de obicei și dacă te miști ca la mama ungem tot: noi, patul, pereții, tavanul, jucăriile, tot”

Nu știu dacă de la costumație, de la fața mea roșie, de la ochii umflați de groază sau de la discursul meu tremurat, Ioana a înțeles gravitatea situației, și-a deschis mutrișoara într-un zâmbet larg și a stat absolut nemișcată și absolut crăcănată, toate cele douăzeci de minute cât mi-a luat să schimb grozăvia.

Da, douăzeci și m-am mișcat înfiorător de repede.

Eram aproape leșinat la final. Consumasem un pachet jumătate de șervețele umede, cinzeci de bucăți într-unul, mănușile până la cot nu fuseseră de-ajuns, că ajunsesem cu scârboșenia maro-galbeno-verzuie până la umăr, ba chiar cu vreo doi stropi și pe bărbie, iar nasul mi se umflase falnic și împrumutase culoarea vinetei.

”Gata!!! Ia uite ce-a reușit tati să facăăăăă!!! Nu e grozav tati?”

Parcă a dat din cap că da și-apoi a început să râdă.

*”Ce râzi, gândăcilă? Hai că n-am fost chiar așa de neajutorat… uite te-am dat și cu cremă și ți l-am pus perfect pe ăsta curat, la milimetru e potrivit.”*

Nu râdea de asta. Am înțeles de ce câteva minute mai târziu, după ce aruncasem sacul cu șervețele și împuțiciunea de pampers, mă spălasem și ieșisem din echipamentul de protecție, ba chiar și nasul revenise cât de cât la o culoare umană.

”Ioana, doară nu?!”

Doară da, făcuse din nou.

 

*din cartea ”Tati”