”O oră jumate ne-am încurcat, o să urcăm pe întuneric…”

Asta mai lipsea celor doi pufoși care așteptau de cinci ani să urce împreună la bujorul de munte de pe Lala. Mamifere de birou de-atâta vreme că până și amintirile de sprinteneală ne făcuseră burtă, încărcați fiecare cu vreo 20 de kile de echipament, plângea inima-n noi numai gândindu-ne la urcușul pe bolovani de-un metru, darămite să mai fie și-n beznă.

”Lasă că-i cerul senin și c-un pic de lună”, mi-alung îndoiala din gânduri.

Două ore mai târziu am văzut că nu era. Albastru cu nori ca vata zvârliți de colo colo, de jur împrejur pe tot cerul, c-un singur ghem negru de furtună și greu de ceață fix unde? Fix acolo unde mergeam noi.

Fuck! Nu era vorba doar de întunecimea potecii ci de toate așteptările noastre năruite. Jumătate de deceniu vorbisem despre cum o să facem fotografie cu stele și bujori acolo și-acum, când peste toată zarea domnea seninul, să se lipească tocmai acolo noaptea cea neagră?

Mergem încet, gâfâit, transpirat. Fiecare pas vine cu răcoare amestecată cu picături fine de ploaie și visuri dărâmate. Nu trece mult și ne chinuie tălpile, pulpele, coapsele și umerii, ăștia din urmă încep să facă noduri de la chingile rucsacurilor(unu în spate și unu în față pentru fiecare, nu noduri – bagaje).

Primul petec de zăpadă, al doilea, al treilea. Cât mai poate să se răcească, e mijlocul lui iunie, ce naiba?

Un pâlc de bujor de munte înflorit, încă unul și încă unul, începeam din nou să visăm. Dacă se sparge norul chiar în noaptea asta? Pornisem la risc, fără să știm dacă s-a deschis sau nu, eram primii pe zonă.

Parcă gâfâiam mai cu spor.

”Îl vezi, coane?”

De când aștepta Cristi să-l duc pe ochiul ăla de apă, strâns din gheață și zăpadă în căldare de piatră… de când așteptam și eu să-l bucur așa. Ajungem. Îl văd emoționat și prins în vrăja locului, îmi stau și mie cuvintele în gât – hi five și îmbrățișare frățească.

”Cine dracu m-a pus să iau cortul nou?”

E din ce în ce mai frig, iar adăpostul nostru stă întins în trei bucăți, că eu sunt învățat cu corturi dintr-una singură iar pe ăsta abia ce l-am scos din ambalaj. Un pic de inginerie pe aproape întuneric, o bucată rămasă în plus și avem unde dormi.

Cât am blestemat pe drum sacii ăia imenși care se bălăngăneau în chingi… acum ne cuibărim adânc în ei și mă felicit că nu i-am luat pe cei de vară; afară termometrul e în cădere limită(azi văd un comentariu de-al unui fotograf, om adevărat de munte nu ca noi, despre dimineața următoare în același loc – ”frig de neimaginat pentru data la care suntem).

Urlă un vâjâit și-o urgie de vânt la noi de face pânza cortului ca steagu-n bătălie; mă gândesc că s-o fi rupt vreo coardă, o fi sărit vreun țăruș și mă duc să verific.

Cum, mă? Cum să ies fără geacă, ca-n plimbare prin oraș? Și fără ghete?

Am apucat să fac doi pași și-am intrat în șoc termic. M-am aruncat înapoi în cort tremurând ca o piftie și-am continuat să dârdâi pentru două ore, cu tot cu sacul de dormit și toate hainele disponibile pe mine.

”Steleeee! Coane, stele!”

Eu eram mai mult mort decât viu, două ceasuri de frisoane nu ajută deloc la dispoziție. Stabilisem să verificăm la ora unu dacă vântul acela câinos ajutase cu ceva și fugărise negreala de deasupra, iar Cristi mă anunța triumfător că avem ce fotografia.

”Serios?”

La cum tremuram parcă nu-mi venea să dau din nou piept cu gerul.

”Da, fix deasupra noastră e un ochi de stele.”

Ies greu, palid și stins. Declanșăm de câteva ori spre cort, de probă, cât să ne dăm seama de întuneric. Văd două poze și-s ca nou, frigul trece pe lângă mine și corpul uită ca prin minune de dârdâială; am mai spus că pasiunea e medicament.

Fotografic, muntele și cerul nu ne dau mare lucru: niște stele pricăjite doar deasupra noastră, prinse din toate părțile într-un vârtej compact de nori negri, lumină spre deloc, un vânt ce ne mișcă turbat subiectele și bujor cam degerat, departe de făina de stele, de ciobul de lună sau de covorul de flori așteptate.

Zgârcenia a ținut noapte și zi, răsăritul colorând zorii abia la 10-15 kilometri în vale și dându-ne, pe ceas, douăzeci de secunde de raze aurite pe lângă noi. Am simțit că așa o să fie de când am văzut muntele prins în ghearele norilor, așa că am dat la o parte vânătoarea de imagini clasice și m-am aplecat chiar spre zgârcenie, spre intim, spre minim, spre unghiurile și detaliile de unde frumusețea nu sărea singură spre obiectiv ci trebuia dezvelită.

Așa au răsărit câteva imagini departe de convențional, fiecare cu povestea ei, deloc ce mi-aș fi închipuit c-o să fotografiez la o ieșire unde ținta mi-era un covor de rhododendron, scăldat de răsărit și întins măcar pe jumătate de versant. Printre ele și-un bujor așa cum nu l-am mai văzut la nimeni, luminat în contră de razele lunii…

Am fotografiat amândoi de la unu la trei jumătate noaptea, pauză de încălzit degetele și de la cinci fără un sfert la nouă dimineața. Ne-am despărțit cu orele, chiar și-n noapte, fiecare urmându-și chemarea în felul lui, ca apoi să ne-arătăm prada pe ecranele aparatelor, mustăcind de bucurie.

Ne-am luat rămas bun de la munte cu sufletul plin și tălpile ferfeniță, după o noapte și-o zi de prietenie, o noapte și-o zi la vânătoare de frumos.

Pui amintirii eticheta ”de neuitat” și speri să mai aduni câteva la fel.