Apuseseră de ceva vreme zilele în care alergam pe crestele munților ca un țap negru, ba apuseseră și cele în care mergeam până la piață fără să obosesc, dar n-a contat, chemarea sălbăticiei era prea puternică după ani și ani de stat cuminți lângă cea mică.

Ne-am urcat eu, bărbatul feroce de mai adevărat nu se poate și nevastă-mea care se întreabă mai în fiecare zi cum de-a avut noroc să pună mâna pe așa un exemplar de reușit de zici că după el s-a făcut matrița de barbat fatal, în bibiul off-road pe care-l făcusem rost pentru o săptămâna și-am plecat spre crestele Rodnei, unde speram să mai prind bujorul de munte înflorit.

După două ore de mutat gâtul din loc (Vitara antică pe care o împrumutasem era un fel de picamer pe roți) am ajuns la naiba-n praznic, unde stâncile păzesc o cărare lată de doar două tălpi și ne-am dat jos. Pac rucsacul în spate și dă-i eroic pe cărare. Cam în zece minute fiecare moleculă din corp cedase, nu ca altădată să simt că mă lasă vreun mușchi sau mă ia vreo durere într-o parte ci pur și simplu îmi obosiseră până și firele de păr.

N-a contat, doar bărbat sunt – am mers mai departe. După încă vreo zece minute ochii îmi ieșiseră în față să se uite până unde-mi atârnă limba iar picioarele nu mă mai ascultau aproape deloc, ca după o beție cruntă cu țuică din șubă de cioban.

N-a contat, doar bărbat sunt – am mers mai departe. După încă juma de kilometru tremuram ca o frunză-n uragan, îmi albiseră buzele și ochii îmi sclipeau vampiric. M-a întrebat consoarta, care zburda ca o gazelă pe pietrele alea (normal că ea avea în spate un rucsăcel în care încăpea o sticlă de apă de jumate și un pachet de șervețele), ce am.

I-am zis că nu contează, doar bărbat sunt și-am mers mai departe. M-am prăbușit nu mult mai încolo când aproape mi s-a stins lumina. Am stat un pic la umbră și când mi-am recuperat abilitățile verbale i-am comunicat nevestei să meargă înainte c-oi ajunge și eu pe seară…

Ea nu și nu și nu că nu mă lasă în spate (așa e când te iubește soața, vrea să se bucure de toate cu tine – ghinion curat curat) așa că n-a contat că muream acolo, doar bărbat sunt… și-am mers mai departe.

Ați văzut Drunken Master cu Jackie Chan când era tânăr? Așa mă mișcam eu când am ajuns pe lacul Lala, ținta principală a expediției. În timp ce nevasta zâmbea respirând frumusețea muntelui și nu mai știa pe unde să țopăie și la ce să se uite, eu mă-ntinsesem pe spate și, cu ochii la cer, mă gândeam că nu e un loc chiar rău să crăpi, ba chiar dimpotrivă…

Mi-a băgat soția un baton de ciocolată, niște apă de izvor și ceva iarbă pentru calul lui Făt-Frumos (măcriș cred că îi zice, de cică te scoală din morți) și am reușit cumva să mă ridic de-acolo. De făcut poze artistice nu prea putea fi vorba, nu neapărat că bujorul de munte era pe terminate ci pentru că eu abia puteam ridica aparatul, iar de urcat pe stânci mai sus…

M-am chinuit ceva să nu zic că am venit degeaba, am tras vreo câteva cadre și a venit timpul să mergem înapoi. Soața nu a mai vrut să audă bravuri de astea masculine, mi-a dat una după ceafă și mi-a luat ea rucsacul că doar nu vroia să rămână fără așa un bărbat, pe vârf de munte. Eu i l-am luat pe al ei, care de mic ce era, arăta pe spatele meu titanic ca o furnică pe un hipopotam.

Și-am pornit, și-am mers și tot am mers. Eu tot obosit, abia mă târam, nevasta fără nici cea mai mică problemă. La un moment dat ne întâlnim cu un grup de hikeri hotărâți, numa vână toți, fără pic de grăsime pe ei și cu mușchii fremătându-le pe sub piele, naiba să-i ia de tinerei. Când îmi văd ăștia nevasta cu un rucsac cât ea în spate și pe mine suflând din greu cu o bocceluță cât un portofel pe umeri, numa odată încep să râdă și să își dea coate.

N-a contat, doar bărbat sunt și-am mers mai departe.