Nu-mi amintesc nimic din ce-am mâncat în primii ani de viață, n-o fi fost mâncare de stele michelin și de aia, ci abia de pe la șase-șapte anișori când dacă strâmbam din nas la ciorbă îmi diversifica bunica vreo două peste ceafă de-mi venea pofta ca vântu’.

Poate de asta nu mi-am închipuit nicio clipă ce teroare poate veni de la un amărât de piure din mere.

”A crescut gâza, tati, de-acuma trebuie să diversificăm.”

Cu vorbele astea a pus pe birou un teanc de douăzeci și șapte de kile și o sută patruzeci de grame de hârtii, cu grafice, diagrame, analize, prognoze, statistici, studii de caz, contra-studii de caz, argumentație, polemică și filosofie despre… despre piureul de măr.

”Te-nvață cum să-l transformi în aur, mami? Nu ne-ar prinde rău la cât amar de pamperși cumpărăm…”

S-a încruntat de parcă i-aș fi luat luciul.

”Nu-ți bate joc că nu-i de glumă, e foarte important să-i diversificăm alimentația exact cum și când trebuie.”

Hait! M-au ajuns blestemele bunicii pentru pârjoalele aruncate peste gardul vecinului și acum trebuie să-mi dau doctoratul în păpică.

Noroc cu nevastă-mea, inginer chimist și specialist mondial în multiple ramuri ale producției alimentare, că s-a avântat cu entuziasm la citit etichete, comparat produse, analizat mostre și cam tot ce ținea de cercetare.

Mie mi-a rămas partea de convins copilul să încerce avalanșa de gusturi noi pe care i-o selectase specialistul. Cât să fie de greu să dovedești un bebe de nici un an?

”La amiază îi dai pireuț de măr.”

Pireuț nu piure. Dacă nu-l alinți nu mai e bun pentru copil, se strică imediat.

Îmi întinde un borcan plin de abțibilduri cu premii și trofee de calitate, sănătate, eco, bio, organic. Din câte spunea eticheta aia, înăuntru se afla cel mai sănătos lucru de pe Pământ.

Scot capacul minunăției. Mă lovește un damf ușor acid și o culoare mai puțin apetisantă decât mă așteptam de la cel mai sănătos lucru de pe planetă, să-i spunem nuanței în cauză diaree de struț.

Bag lingurița… și consistența se potrivește perfect cu nuanța de care vorbeam. O anunț pe fiică-mea că-i aduc miez de poțiune magică, fac lingurița să zboare prin cameră ca un avion de acrobație, Ioana deschide gura de mirare(era prima oară când mă vedea pilotând o lingură) și zbrrrrrrr îi aterizez pireuțul pe limbă.

A durat două secunde până a dat de gustul sănătății și jumătate de secundă din momentul acela și până mi l-a scuipat între ochi. Da, că eu stăteam la nivelul ei și mă holbam de la o palmă distanță, să-i văd reacția:

”Eh? Ce ți-a dat tati bun bun bun?”

După ce a terminat de împroșcat cu terciul miraculos, mi-a și răspuns:

”Bleah”

Bleah-ul ăla scurt plus expresia total scârbită cu care-și curăța limba cu degețelele de orice urmă din minunea gastronomică, spunea totul.

”Nevastă, notează în jurnal primul cuvânt al copilului!”
”Care?”
”Bleah.”

N-a vrut. Că mi s-a părut, că nu se poate, că n-are cum, că ăsta nu-i cuvânt… din astea. Eu știu ce-am auzit.

”Nu-i place deloc. Măi, cum să nu-i placă mărul? Ia să văd.”

Zic și bag o lingură în borcanul multi-premiat și absolut organic. Dom’le, dar ce aromă, ce buchet, ce gust!

”Femeie, de unde naiba ai reușit să găsești vomă la borcan?”

N-am mai făcut greșeala asta a doua oară, din momentul ăla am gustat orice chestie nouă înainte de a oripila copilul, dar nu vă închipuiți că a mers mai ușor…

La un moment dat, fiică-mea avea o dietă atât de complexă că puteai s-o numeri pe degete: lapte, iaurt, spanac. Mult spanac.

”Câtă nenorocire de spanac din ăla mai poate să mănânce, dragă? Zău că intru la idei, zici c-ai făcut-o cu Popey Marinaru’!”

 

*din cartea ”Tati”