”Cuuum? Nu i-ați pus cercei?”

Mă uitam la bebe, mă uitam la ei, mă uitam la bebe, din nou la ei… cum să-ți treacă prin cap să-i găurești urechile la câteva zile după ce a venit pe lume?

”Acum nu o doare, are urechea subțire și țac-pac îi trece într-o clipă.”

Soția mi-a aruncat o privire otrăvită, parcă mormăise în maternitate ceva cu cercei, dar eu am crezut sincer că glumește. Înnebunise lumea, nu alta, ce-i trebuiau cercei la două săptămâni? Avea de mers la balul sugarilor?

”Nu, măi istețule, dar oricum o să vrea cercei în trei-patru ani și dacă-i pui de-acum nici n-o să simtă la cât are de subțire urechiușa…”
”Așa?”
”Îți mai aduci aminte cum ți-ai pus tu cercel?”

Îmi aminteam.

Nu știu exact ce legătură avea cu subiectul, nu era vorba să plece fiică-mea când face trei ani la mare cu gașca, să-și amorțească urechea frecând-o cu sare pân-o face vânătă, să-și pună un prieten să i-o găurească c-un ac de seringă, să-și dea seama că nu are cercel, să umble cu acu în ureche pe la tarabele din Costinești, să nu găsească model destul de masculin, să-i dea o fată unul potrivit de argint care să i se rupă odată băgat în ureche, apoi amicul găuritor să scobească după el cu alt ac de seringă până reușește să scoată schija rămasă înăuntru.

N-aveam cum să nu-mi amintesc, umblasem o lună cu urechea neagră și umflată, de-mi puseseră colegii nume de indian ”Ureche de Abanos”…

”Mi-aduc, dar nu văd legătura.”
”Păi, nu-i mai bine să-i facem găuri când nici nu simte?”

Cu inima îndoită am fost de acord, spre bucuria poliției cerceilor și n-am mai deschis subiectul până la vizita de control a fetelor la clinică. Ba și uitasem ca să spun drept, așa că bonul de ordine pentru monstruoasa operațiune m-a luat total prin surprindere…

”Noi suntem.”
”Noi suntem ce?”
”Hai, e rândul nostru.”

Când să intrăm se aude din partea cealaltă numele soției.

”Tati, trebuie să intru și eu la medic, mergi tu cu ea.”

M-am înnegrit tot, chiar mai rău decât urechea mea la Costinești. Am deschis ușa cu bebeul în brațe, vorbind singur destul de tare cât să se audă pe tot holul și prin trei perechi de pereți:

”Incredibil, incredibil, deci incredibil! După ce că vrea să-i găurească urechiușele astea cât două aripi de gâză, că nuș’ce-i trebe cercei, mă mai și pune să fiu eu ăla care chinuie copilu’.”

Trag aer în piept și scot foc și pară:

”Și ce monștrii, ce sadici, ce torționari s-au gândit la cercei pentru nou-născuți? ”

Asistenta, cu aparatul de găurit în mână, se uita la mine stânjenită și se făcea din ce în ce mai mică. Pe hol se potolise brusc zarva și sporovăiala mămicilor, ciuliseră urechile și probabil stăteau ca suricatele cu nasul în vânt să prindă fiecare cuvințel.

”Hai, Torquemada, fă-ți treaba”, îi zic domnișoarei și-i întind bietul copil.
”Păi nu, că trebuie s-o țineți dumneavoastră fix, să nu se miște…”
”Ce să faaaaac? S-o țin eu? EU? Să mă țină minte toată viața și când oi îmbătrâni să-mi împingă căruciorul pe scări râzând?”

S-a blocat.

”Da, da, să râdă în hohote în timp ce mă prăvălesc poc poc poc treaptă după treaptă până jos. Na, de la două luni mi-am jurat să ți-o plătesc când ai să fii și tu neajutorat cum erau eu când mă strângeai în brațe și-mi treceau fier prin urechi!”

S-a deblocat.

”Stați, stați, că-mi chem o colegă”
”Ca să ce? Ca să sufere mititica fără o atingere cunoscută pe ea? S-o tortureze niște străini rujați?”

A strâns involuntar din buze.

”Cu ruj ca sângele, de parcă e reclamă la vampiri?”

S-a blocat din nou.

”Hai, zi-mi cum s-o țin”

Mi-o lipește cu spatele de piept, îmi zice să-i fixez capul cu mâna și-apoi se repede, înainte să fiu pregătit eu sau gândacul pentru barbarie și cât ai zice ”sfinte sisoe” pocnește de două ori cu compostorul fix pe lobii micuței.

Măi și-ncepe un urlet și-un plâns și-o disperare…

”Nu doare, ai, nu doare? Să-ți tragă urechile-n țeapă nu doare deloc, nu? Așa v-ați gândit voi, nu? Nevastăăăăă!”

Mi-o ia disperată din mâini și încearcă s-o potolească. Am lăsat-o douăzeci de secunde, să simtă și ea ce i-a făcut suflețelului ăla mic și neajutorat.

”Nu mai bine mi-o dai mie s-o liniștesc?”
”Da, cum să nu?”

Am luat-o, am întors-o cu fața spre mine și am ținut-o drept, nas la nas, cum îi trecea ei orice supărare. Lacrimi cât cartoful i se rostogoleau pe obraz.

”Ce ți-au făcut, gâza lui tati, demenții ăștia. Ce ți-au făcut?”

Încă două lacrimi au duduit pe gresia podelei. Era atâta tristețe și durere în ochișorii ăia negri… de ce m-ai trădat, tati, de ce? Am început și eu să plâng, păi ce naiba să fac? Gata, s-a liniștit. Întotdeauna se liniștește când o ține tati așa.

Am ieșit pe hol, unde suricatele așteptau cu ochii țintă la ușă să vadă exemplarul responsabil. Ioana îmi gângurea fără nicio grijă în brațe, dar eu eram palid ca moartea, cu ochii roșii de plâns și tremuram de nervi. Ce și-a auzit nevastă-mea și inchiziția cerceilor în următoarele zile nu-și are locul în nicio carte de pe lumea asta…

Dar stai, nu, nu, cumplita epopee nu s-a terminat.

Peste două luni au trebuit scoși cerceii primiți de la clinică și înlocuiți cu alții mai frumoși, mai eleganți, mai finuți, că doar nu era să-i țină pe ăia medicinali până se mărită.

A încercat soția să-i scoată. Nimic, parcă erau sculptați în bazalt. Din nou urlete și lacrimi cât cartoful de Tecuci, de data asta și de la nevastă. Ce-i drept nici eu nu prea ajutam:

”Ai de capul nostru, o să trebuiască să-i scoatem cu lampa de sudură.”
”Ți-au trebuit cercei, să văd eu cum o să-i tai cu bomfaierul electric.”
”Până la urmă cred că-i lăsăm acolo, să crească urechea peste ei…”

Am lăsat panica să-i roadă din suflet o zi și-o noapte, cât să mă simt răzbunat pentru ce-mi făcuse la clinică.

A doua zi dimineață am căutat două fuculițe strâmte, cu dinții apropiați cât să intre doar tija cerceilor între ei, am potrivit una de-o parte a urechii și una de cealaltă, am tras scurt și asta a fost, urechea a rămas la locul ei și cerceii au ieșit într-o clipă.

După ce-o chinuise maică-sa lungindu-i urechile ca la iepuri, să rezolv eu problema fără să simtă a făcut-o să zâmbească cu gura până la urechi și să-și întindă bucuroasă mânuțele spre tati.

La cât de drăgăstos m-a privit, cred că am scăpat de împinsul pe scări la bătrânețe, poc poc poc.

 

*Din cartea ”Tati”