Prințesa se oprește la capătul scărilor și înclină ușor din frunte. Toată straja țării, de la un capăt la altul, din vârf de munte până-n lat de câmpie, spre ea se uită în vreme de primejdie. Că ea e cea dintâi și mai mare peste oștire în luptă, ea e generalul cavalerilor, ea e furtuna ce coboară peste păgâni când e bătălia mai crâncenă.

Ea e mâna și paloșul cu care regele lovește în inima turcilor, ea poartă grija cetăților de pe marginile Valahiei și la chemarea ei răspund laolaltă cavaleri, cete de boier și răzeși viteji din sate când pe dealuri se-nalță ruguri de primejdie.

La șoapta Reiei se mișcă oștirea căci vorbele ei sunt vorbele domnitorului iar Vlad, temut de toată semiluna și toate semințiile tătărăști, trebuie să stea pe tronul care dă putere valahilor și să ție frâiele țării în mână, nu să se-arunce cu capul înainte în grosul luptei.

– Vai, cât de frumoasă e – suspină codana de lângă Petru, nu e singurul care o vede pentru prima oară.

Prințesa coboară parcă plutind, într-o rochie împletită din sânge și noapte, cu falduri de roșu și negru foșnind pe treptele de piatră și toate privirile lipite de ea.

Petru vede prin ea. Știe. Aceeași frumusețe de înger, aceeași ochi adânci ca hăurile Carpaților și-aceeași piele de porțelan ca Radu… iar înăuntru aceeași inimă de fiară.

*din Dracula’s Kitchen vol.II Pecetea Corvinilor