Îi zice porumb în lapte, când îi poate strivi și-un copil grăuntele între degete și miezul îi curge alb ca… ei bine, ca laptele, că de-acolo i se trage și numele. Mie mi s-a dezvăluit târziu potriveala strașnică dintre popușoiul ăsta crud și jarul încins, că-l știam numa bun de fiert dar nu-l dăruisem niciodată flăcării.

Nici nu-mi venea să cred că mi-au dat voie. Ce miracol, ce minune, ce ceas bun, dăduse la o parte grija uriașă pe care mi-o purta mama și care-mi oprea aventurile înainte să înceapă? Ori mă răzvrătisem eu de tot și-anunțasem că oricum mă duc, cu voie sau fără? Nu mai țin minte, însă restul mi-amintesc de parcă ar fi fost ieri…

”Băieți, plec pe Siret cu cortul, două nopți. Care vine?”

S-arunci cu-așa întrebare spre niște puști crescuți cu Winetou și Cei trei mușchetari e gaz pe foc. Să le mai spui c-ai tăi ți-au dat voie, deci au pârghie de ridicat îndoiala părinților, e descântec pentru orice ezitare.

Cred că niciunul n-am mai dormit până vinerea cu pricina, de asta moțăiam toți cinci la câteva minute după ce trenul pornise troncănit din gară. Trei ore mai târziu coboram într-un sat uitat de lume, pe care mi-l arătase în mare taină un bătrân pescar al ținutului cu o vară înainte.

Mă uit în zare după plopii ce știam că mărginesc lunca râului și când îi găsesc îndrept brațul spre într-acolo, cu privirea hotărâtă și bărbia ridicată a unui adevărat șef de trib. Un trib de cinci puștani gălăgioși care pornește vitejește pe uliță, sub privirile curioase a două babe știrbe și-ale unei javre pricăjite cu chef de ceartă.

D-ale gurii aveam și nu aveam. Eu, de exemplu, luasem sare. Păi unde ne era vitejia, bărbăția și vrednicia dacă nu eram în stare să ne descurcăm la fața locului? Doar mergeam la pescuit, nu?

O pâine, câteva mere, trei ouă fierte și-o juma de rudă de salam uscat, adunate din boccelele tuturor, s-au dus într-o clipă de cum ne-am oprit unde Siretul făcea buclă și-adâncea albia. Acolo ne-am făcut tabără, c-auzeam peștii foșnind pe sub malul măcinat de vâltori și ne plăcea umbra pâlcului de arini pus între noi și cer.

N-am stat pe gânduri și ne-am repezit cu căușele palmelor prin iarba tăioasă, la vânat de greieri și cosași, că la cârlig gol nu trage niciun pește, oricât de hămesit și prostuț ar fi, darămite cleanul cel cu ochi pe fiecare solz pentru care ne pregătisem firele…

Înșirați la câțiva pași unul de altul pe malul lutos, am trecut la biciuit Siretul cu undițele, păcălind din când în când câte-un clenuț cât palma, pradă colosală în ochii noștri, de care ne atârna chiar soarta – n-avea de-a face că omul duce săptămâni întregi fără mâncare, noi eram Bătrânul și Marea, iar singurul lucru care stătea în calea unei morți groaznice de foame era să prindem pește atunci și acolo.

Când întunericul ne-a biruit vederea și nu ne mai vedeam plutele pe luciul curgător, ne-am strâns în jurul focului la curățat clenii. Să fi tot fost vreo duzină de creioane, cu unu singur mai îmbrăcat, prins de mine biensur, care au mai scăzut și la prăjit de nici nu le-am simțit bine gustul, ce să mai vorbim de săturat…

”Hai să luăm niște porumb.”

N-am stat mult la sfat că ne-mpingea foamea moralitatea la vale. Tăcuți ca apașii am luat prin surprindere un lan gospodăresc mai înalt decât noi, ferindu-ne pe cât puteam de poleiala lunii și-am cules pe pipăite și pe nevăzute câți știuleți ne-au intrat la fiecare în sân.

Desfăcuți doar pe-o parte și-aruncați drept pe jar, în mijloc de chiote tâlhărești, sub clar de lună și-n susur de undă, rumeniți acolo unde-s lăsați fără frunză și copți înăbușit acolo unde-s apărați de dogoare, așa am cunoscut eu porumbul copt.

Ieri seară am potrivit ăștia patru știuleți înfășați doar pe jumătate pe fierul fierbinte și, după ce i-am întors de vreo două ori și omenit cu niște unt și-o ploaie de sare, le-am ronțăit dulceața ușor afumată împreună cu fiică-mea, unul lângă altul pe scările casei ca doi popândăi flămânzi.

Gândurile mi-au zburat repede la lunca unui râu de poveste și la cinci puștani arși de soare și de vânt, încă departe de grijile vieții.

Doară v-am mai zis că gustul vine cu amintiri cu tot, nu?

De 2-3 ori pe lună, neapărat într-o sâmbătă dimineața, trimit cititorilor o scrisoare ca-ntre prieteni cu câte o povestioară/amănunt/imagine ținute doar pentru ei, nepublicate pe blog. Dacă vrei s-o citești la cafeaua de-nceput de weekend, abonează-te: