Aseară sună telefonul soției și i se cere rețeta pentru formidabila noastră tartă de vișine, odată ce-o guști n-o poți uita, îți apare în vis și-ți plouă în gură în somn de te poți îneca de poftă, mortală ce mai.

Scoți sâmburii din vișine, le pui cu zahăr în tavă și le dai la cuptor până încep să bolborosească, apoi le scoți și pui tava deoparte

Așa…

Faci un pandișpan pufos din opt ouă, opt linguri de zahăr și opt de făină și-l torni peste vișine. Bagi tava la cuptor și-o ții până se umflă pandișpanul și se aurește

Așa…

Scoți, lași să se răcească un pic, apoi întorci tava și lași tarta să cadă pe platou. Stratul de vișine o să fie sus, siropul o să intre în pandișpan – o nebunie

Aici am intervenit. Mi se părea nedrept să las persoana de la celălalt capăt al discuției fără o informație vitală în reușita prăjiturii.

Stai, nevastă, că am și eu o completare

Păi… am uitat ceva?

Tu să uiți ceva? Doamne ferește, nu, nu, am eu o rețetă și mai și, mi-e proaspătă în minte

Așa?

Zic să se audă și-n telefon:

Uite, îți dau eu rețetă cu cea mai bună tartă de vișine din lume, mi-a făcut-o nevasta acu fix trei săptămâni.

Zi, zi!

Scoți sâmburii din vișine, le pui cu zahăr și le bagi la frigider.

Așa… am notat… și după?

Gata, asta-i rețeta.

Se uita soția la mine o clipă și-apoi o văd cum face ochii mari:

Vai! Și-acuma-s vișinile alea în frigider?

 

sursă imagine