Cum, nu-ți place Saramago?

Prima carte a laureatului Nobel din 98 pe care am deschis-o a fost Blindness și am închis-o la loc după patru cinci-pagini, un pic iritat. Nu-mi plac trucurile și faptul că paragrafele erau unite câte două-trei și liniile de dialog inexistente, deși personajele vorbeau între ele, m-a făcut să mă simt trișat.

Dacă-mi arzi cartofii și după aia îi îneci intenționat într-o tonă de ketchup ca să nu le simt amarul, sau bagi un cadru de zece minute într-un film cu unu care fumează o țigară, că n-ai scenariu și buget, iar după aia îmi explici cum cele zece minute au dictat rezonanța spectatorului cu drama personajului, nu o să iei în niciun caz puncte în plus de la mine.

Așa a fost și cu cartea asta, dacă a făcut-o artificial greu de citit, fără sens, am pus-o deoparte fără nicio jenă. Na, acum vreo două luni, pus în fața întrebării de la început pe un ton extrem de mirat, mi-am notat să-i mai dau o șansă cărții și premiatului ei autor.

O epidemie de orbire izbucnește, fără vreo explicație științifică, brusc și implacabil, semănând opacitate albă pe unde vede și nu vede. Firul povestirii nu pleacă spre încercările de a o combate, nici spre vreun erou tradițional care vine să salveze ziua, ci acoperă drama primilor oameni atinși de boală. Acolo strălucește Saramago și pictează un tablou dur, dar cred foarte apropiat de realitate, al naturii umane.

I-am dat patru stele din cinci pe goodreads, am luat așezarea enervantă a textului în pagină drept un artificiu care să sporească lipsa de confort a cititorului, apropiindu-l mai mult de orbecăirea personajelor(te și obligă să citești mai încet decât de obicei) și am trecut-o la categoria de cărți recomandate.