Pe plită se odihnește ceaunul, stăpân peste toate oalele bunicii. Focul toarce potolit în sobă și de sub capace se ridică ușor, nu bănuiam atunci, amintiri ce-o să țină toată viața.

Te frig, măi copile!

Cine să aibă răbdare până se răcesc turtele? Le apucam cu vârful degetelor, trecându-le dintr-o mână în altă până ajungeam la masă și-acolo le ungeam cu magiun gros, acru-dulce, venit din prune culese înainte de bruma toamnei târzii. Mușcam de margini, de jur împrejur, lăsând loc mijlocului să se mai răcorească, dar și-așa îmi ardeam buzele cu bucuria dulcelui-acrișor.

De plită nu se prindea nimic, niciodată și nu se ardea nimic, niciodată. Atunci puneam asta pe seama fierarului ce-o așezase cu mare meșteșug deasupra zidului de teracotă, acum știu că erau mâinile bunicii și cum potrivea ea totul, nici prea devreme, nici prea târziu.

În jurul plitei se învârtea timpul zilei. Acolo, cu miros de aluat copt, sfârâială de chiftele proaspete, abur de sarmale înăbușite în lut, bolboroseală de mămăligă, aromă de nuci verzi scufundate în zahăr încins ori alte minunății, stătea ceasul copilăriei. Că n-ascultam deloc orologiul cu cuc din verandă, cu toată gălăgia lui ritmată, dar plita ne aduna imediat de prin curte sau de prin pat, vestind fără greș mesele zilei și orele de trezit, de jucat, de odihnă.

În jurul plitei se învârteau poveștile. Acolo ne adunam toți seara și depănam firul zilei, cei mici pentru cei mari și invers, până știam cum ne-a curs soarele fiecăruia. Iar când venea sfârșitul săptămânii, ascultam cu gura căscată, până târziu în noapte, povești de tinerețe nebună și vremuri altfel, c-un lighean de gogoși între noi și căni cu lapte gros, adus drept din stâna satului de unde venise la oraș bunicul.

În jurul plitei ne învârteam noi. Draci împielițați de copii fără grijă, fără teamă, fără vină, adunând fărâme de chipuri, vorbe, gusturi, gânduri care să ne facă oamenii de mai târziu.