Ies ieri pe la amiază în grădină, să verific dacă nu a înghețat gardul pe loc și, când colo, ce să văd?

În mijlocul omătului proaspăt, Alba ca Zăpada. Mă uit mai atent și e nevastă-mea, în rochie de prințesă, cu diademă de regină și privire, așa pe sub sprâncene, de împărăteasă.

Cât e de frumoasă… mare noroc am avut, ei na, nici eu nu-s de lepădat. Și cum stătea ea așa, în fulguiala ușoară, apariție de basm, văd că-și mișcă buzele.

Vorba o ia ușor printre fulgi, fără grabă și-mi ajunge la urechi ca o mângâiere: ”Bărbate, iar n-ai dus gunoiu!”